Profit
№_12_2023, decembrie 2023
Tema numărului
Nr._6_2013 (210), iunie 2013Estonia - ţara de la care avem ce învăţa
Desprinsă din fostul spaţiu sovietic la fel ca şi Moldova la începutul anilor ′90 ai secolului trecut, Estonia a făcut timp de 22 de ani un salt calitativ în toate domeniile de activitate, ajungând în prezent cea mai dezvoltată ţară din fosta URSS. Ba mai mult, Estonia a devenit un model de dezvoltare şi pentru alte ţări, în special în domeniul implementării tehnologiilor informaţionale. Ceea ce impresionează însă cel mai mult este faptul că în Estonia problemele cetăţenilor sunt problemele autorităţilor, şi nu viceversa.
Spre deosebire de Moldova, unde chestiunile politice sunt, practic, la ordinea zilei, în Estonia, judecând după informaţiile difuzate în buletinele de ştiri, acestea nu sunt măcar nici pe planul secund. În prim-plan apar problemele reale ale cetăţenilor – menţinerea curăţeniei, reparaţia şi reabilitarea drumurilor, îmbunătăţirea sistemului de sănătate, crearea noilor locuri de muncă, precum şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi a economiei, în special prin lansarea de noi proiecte de afaceri.
Lideri în domeniul IT
Neavând multe bogăţii naturale, estonienii au acordat în ultimii 10 ani o atenţie deosebită dezvoltării tehnologiilor informaţionale, astfel încât astăzi Estonia este considerată o ţară de referinţă în domeniu, experienţa ei fiind studiată şi preluată chiar şi de ţările bătrânului continent, fără a mai vorbi de statele fostului spaţiu sovietic. Cifrele vorbesc de la sine: 100% dintre şcoli şi instituţii de stat dispun de calculatoare, toate şcolile au cataloage electronice (pentru comparaţie, în Moldova un singur liceu din capitală dispune de un astfel de catalog), 76% din populaţia ţării are calculatoare la domiciliu, internetul în sistem Wi-Fi acoperă toată ţara. Mai mult, accesul la internet este considerat în Estonia un drept social, de care cetăţenii, pur şi simplu, nu pot fi privaţi.
De asemenea, 99% dintre toate plăţile bancare, 95% din declaraţiile pe venit şi 95% din reţetele medicale sunt efectuate şi, respectiv, eliberate în format electronic.
Prin intermediul portalului electronic www.eesti.ee, la care sunt conectate peste 800 de instituţii, estonienii pot afla o gamă foarte largă de informaţii de la orice instituţie de stat şi beneficia de zeci de servicii. Datele despre companiile înregistrate în Estonia - fondatorii, proprietăţile de care dispun, suma impozitelor achitate etc. – sunt, de asemenea, accesibile pe acest site. Accesul la informaţie este efectuat prin intermediul cardului IT, pe care orice estonian care a împlinit vârsta de 16 ani este obligat să-l deţină prin lege. Costul acestuia este de 25 de euro.
Acest card înlocuieşte actele de identitate ale posesorului, inclusiv permisul de conducere, poliţa de asigurare, cardul de reduceri de la magazine, cardul bancar, biletul pentru călătoria în transportul public etc. Mai mult, cu ajutorul acestuia, posesorul poate face o mulţime de lucruri fără a ieşi din casă – să achite serviciile bancare şi comunale, să înregistreze copilul la şcoală sau la grădiniţă, să înregistreze în termen de 18 minute o întreprindere (apropo, Estonia deţine recordul la acest capitol), să controleze reuşita şcolară a copilului său, să consulte medicul sau să comande medicamente din farmacii.
Ana Piperal, managerul Centrului ”Estonia Electronică”, susţine că acest card poate fi asociat cu o cheie care deschide uşile către mai multe instituţii şi care are mai multe niveluri de acces. În cazul în care posesorul îşi pierde cardul, acesta anunţă imediat organele abilitate ale statului, care-l blochează automat.
Estonienii s-au convins deja că guvernarea electronică le face viaţa mai uşoară şi le oferă mai mult timp liber. Fără îndoială, succesul cel mai mare este reducerea substanţială a corupţiei şi a birocraţiei. Sistemul este conceput în aşa mod încât serviciile electronice îi costă pe cetăţeni mai puţin decât cele care presupun prezenţa fizică.
Ana Piperal susţine că ”ingredientul” de bază pentru implementarea tehnologiilor informaţionale nu sunt banii, ci voinţa politică. ”Dacă există voinţă politică în acest sens, atunci mediul de afaceri reacţionează foarte rapid, iar tehnologiile IT cunosc o dezvoltare vertiginoasă”, spune managerul Centrului ”Estonia Electronică”.
Ambasada Moldovei în Estonia
Proverbul ”Buturuga mică răstoarnă carul mare” se potriveşte de minune în cazul Ambasadei Republicii Moldova în Estonia. Deşi are doar trei angajaţi, Ambasada noastră la Tallinn a devenit un model de activitate pentru multe alte ambasade. Ambasadorul Moldovei în Estonia, E.S. Victor Guzun, este foarte activ în planul promovării relaţiilor bilaterale moldo-estoniene, iniţiind un şir de proiecte menite să faciliteze dialogul dintre cele două ţări în plan politic, economic, social şi cultural.
Curăţenia - la loc de cinste
Ceea ce impresionează chiar de la ieşirea din aeroportul din Tallinn este curăţenia ideală a străzilor capitalei estoniene şi, presupunem, că şi a altor oraşe. În mod normal, acest lucru nu ar trebui să mire. Curăţenia trebuie să fie ceva firesc, un lucru care demonstrează nivelul de cultură al populaţiei. Făcând însă comparaţie cu Chişinăul, unde există încă foarte multe tomberoane de gunoi arhipline, hârtii, pungi din plastic şi sticle aruncate la întâmplare, evident că lipsa acestora pe străzile Tallinnului nu poate să nu-ţi sară în ochi. Estonienii s-au învăţat să păstreze curăţenia nu doar pentru că amenzile sunt mari, dar şi pentru că poartă sentimentul curăţeniei în sânge, ceea ce trebuie, cu regret, să recunoaştem nu se observă în cazul moldovenilor.
Oraşul Vechi - istorie de secole
Punctul de atracţie al Tallinnului este, fără îndoială, Oraşul Vechi (Vana Tallinn), considerat cel mai bine păstrat oraş-cetate din nordul Europei şi inclus în Patrimoniul Universal UNESCO. Având o suprafaţă relativ mică şi destul de compactă, centrul istoric al Tallinnului impresionează prin arhitectura sa veche de secole, unde clădirile moderne nu-şi găsesc locul. Aici totul miroase a istorie de sute de ani, iar estonienii ţin foarte mult la ceea ce au primit drept moştenire.
Cea mai mare parte a Oraşului Vechi este zona pietonală, unde nu există loc pentru transportul public, şi doar pe la periferia acestuia îşi poate face loc transportul privat.
În Oraşul Vechi, în două clădiri istorice, sunt amplasate cele mai importante instituţii ale statului – Guvernul şi Parlamentul (Riigikogu).
Oraşul impresionează prin stradelele sale înguste, frumos pietruite, zidurile şi clădirile din piatră şi turlele roşietice, care îşi păstrează şi astăzi farmecul de altădată. Mici restaurante, cafenele, magazine pentru suvenire, muzee, zone de odihnă, toate acestea îşi găsesc un loc de cinste în Oraşul Vechi unde, apropo, poţi afla foarte multe despre istoria, practic, a fiecărui edificiu, fără a avea alături un ghid. Pe fiecare edificiu sunt amplasate panouri din sticlă cu informaţii succinte despre istoria acestuia, în cel puţin patru limbi – estoniană, engleză, rusă şi germană. Pe unele străzi sunt amplasate chiar ecrane pe care toţi doritorii pot viziona un film documentar, realizat în patru limbi, despre istoria acestora.
Prin frumuseţea, curăţenia şi acurateţea cu care sunt realizate toate lucrurile, Vana Tallinn a devenit punctul de atracţie pentru sute de turişti, care zilnic mişună pe străzile acestuia în încercarea de a se pătrunde de istoria de altădată. Estonienii au investit foarte mult pentru ca oraşul să aibă o imagine atractivă, iar acum acest lucru se răscumpără din plin. Amplasat pe malul Mării Baltice, zilnic, mai multe feriboturi fac legătura dintre Tallinn şi Helsinki, Stockholm sau Sankt Petersburg, aducând pentru o zi sau două sute de turişti în Vana Tallinn.
De o frumuseţe aparte este oraşul noaptea, când stradelele şi clădirile luminate îi creează o nouă imagine, iar aglomeraţia de peste zi este înlocuită cu liniştea şi tăcerea nopţii.
Ştiam acest lucru şi anterior, dar vizita la Tallinn ne-a convins o dată în plus că, spre regretul nostru, Chişinăul nu are, de fapt, un centru istoric. Ceea ce se vrea a fi un centru istoric a ajuns pe unele străzi un centru de business, pe altele - un centru administrativ, iar pe celelalte - un centru părăsit, unde istoria nu-şi mai găseşte locul. Şi e păcat, pentru că, deşi centrul capitalei noastre nu poate fi comparat cu centrul istoric al Tallinnului, avem şi noi, cu siguranţă, cu ce ne mândri dacă s-ar pune preţ pe istorie şi pe ceea ce au creat înaintaşii noştri, iar clădirile cu valoare istorică nu ar fi distruse una după alta. Aşa însă, nu ne rămâne decât să-i invidiem, în sensul frumos al cuvântului, pe estonieni, care nu doar că şi-au păstrat istoria, dar au reuşit să facă din aceasta o carte de vizită şi un veritabil punct de atracţie turistică.■
Далее...
Maşina de citit. 4 x 4
Revista Profit lansează o nouă rubrică ”Maşina de citit. 4 x 4”, care va fi îngrijită de scriitorul Em. Galaicu-Păun. În fiecare număr al revistei vor fi prezentate succint 4 cărţi pentru cele 4 săptămâni ale lunii. Sperăm că fiecare dintre Dvs. va găsi în această rubrică mai multe cărţi, pe care le veţi considera că merită să fie citite. Lecturi plăcute.
Herta MULLER,
Omul este un mare fazan pe lume
Încă pe atunci când îşi redacta primul său roman, pe care-l trimise în Germania pe post de buzdugan înainte să se repatrieze ea însăşi, Omul este un mare fazan pe lume, Humanitas, 2011, Herta Müller se anunţa drept un scriitor în toată puterea cuvântului, chit că nimeni (mai cu seamă în România ceauşistă) nu ar fi pariat pe destinul viitoarei laureate a Premiului Nobel. La acea oră însă (suntem în 1986), cartea stârneşte o reacţie dură – nu doar din partea oficialităţilor, dar şi a comunităţii germane din România, care vede în Herta Müller o „murdăritoare de cuib” (până şi un critic avizat, ca Horst Fassel, îi reproşează că nu reflectă realitatea, ci o falsifică!). Or, dintre toate scrierile autoarei, Omul este un mare fazan pe lume dă măsura talentului celei ce avea să se mărturisească: „Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii – eu nu îmi aleg această temă”.
La fel cum nu ea şi-a ales tema emigraţiei; mai degrabă, aceasta a dat buzna în romanul ce-o va scoate pe încă tânăra autoare pe orbita europeană. „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care vor să rămână”, citim în chiar prima nuveletă a romanului, iar ceea ce va urma nu face decât să confirme că pentru şvabii din Banat „Timpul s-a sfârşit”. Tocmai de aceea toată lumea încearcă să-şi scoată paşaport, cu orice preţ – ştiut care: „…preotul şi-a pus un pat de fier în sacristie. În patul acesta caută el împreună cu femeile certificatele lor de botez”; în paralel, „…miliţianul pierde cererile şi timbrele judiciare chiar şi de şapte ori. Le caută în depozitul poştei, pe o saltea, împreună cu femeile care vor să emigreze”. Or, Windisch are un simţ acut al onoarei; nu-i destul că o ia de nevastă pe Kathi, care a supravieţuit celor cinci ani de lagăr rusesc fiindcă s-a urcat, rând pe rând, în patul unuia şi al altuia, acum o vede pe Amalie gata să preia ştafeta mamei. „Pe Kathi a ta o lasă în pace. Dar vine fiică-ta la rând. Preotul o face catolică, iar miliţianul - apatridă”, îl avertizează paznicul – ceea ce se şi întâmplă în secvenţa Crucea de argint: „Crucea de argint atârnă între sânii Amaliei. Mâinile miliţianului îi apasă sânii.
– Frumoase mere, îi spune preotul, iar gura lui e umedă. (…)
– Miroşi bine, şopteşte miliţianul”.
Acum cred că înţeleg mai bine ce vrea să spună autoarea când afirmă, într-un interviu: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită”.
Andreï MAKINE,
Cartea scurtelor iubiri eterne
Regăsesc în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine, Polirom, 2011, ceva din sfâşietoarea frumuseţe a Testamentului francez, doar că într-o versiune oarecum mai… „gureşă”, scriitura ce i-a adus cândva Premiul Goncourt lăsând de data asta locul unei oralităţi confesive, la persoana întâi singular. Opt istorii, autonome în economia cărţii, care se întrepătrund pe ici-colo, împrumutându-şi una alteia un personaj, un fapt divers, o linie de subiect etc., pentru a forma în final un tot întreg unitar, graţie evocării personajului Dmitri Ress, poreclit „Poetul” de tovarăşii de lagăr, acelaşi din prima nuveletă.
„Totul era prevăzut în societatea ideală: munca entuziastă a maselor, progresul fabulos al ştiinţei şi tehnicii, cucerirea spaţiului purtându-l pe om spre galaxii necunoscute, abundenţa materială şi consumul rezonabil legat de schimbarea radicală a mentalităţilor. Totul, absolut totul! În afară de… Nu m-a dus din nou gândul la «iubire», am revăzut-o doar pe femeia aceea tânără…”, iată cumplita revelaţie pe care o trăieşte la un moment dat personajul narator, el însuşi copil de orfelinat, iar unda de şoc a acesteia se propagă în tot textul. Şi, peste doar câteva pagini: „Am simţit atunci, cu toată fiinţa, că eram nebuneşte şi disperat îndrăgostit”. Altfel spus, avem, pe de o parte, un sistem ce promite fericirea universală, dar în care lipseşte cu desăvârşire tocmai iubirea, şi nişte personaje – Dmitri Ress, Vika, Maia, Leonora, tânăra necunoscută, Kira „Scufiţa Roşie”, nu în ultimul rând, naratorul – care-şi trăiesc dragostea în ciuda tuturor greutăţilor, deloc puţine, pe de-alta. „În fiecare zi, valuri de cuvinte, în ziare şi la radio, încercau să ne convingă că acest viitor promis se afla la capătul unui nou plan cincinal. În fiecare zi, realitatea dezminţea aceste promisiuni”, iar pe fundalul acestei realităţi cenuşii, pe care lozinca „Trăiască marxism-leninismul, doctrina pururi vie, creatoare şi revoluţionară!” o transformă într-un decor butaforic, de „sat potiomkinian”, se întâmplă neaşteptata iniţiere a adolescentului: „Ceea ce ar trebui explicat altora este că singura doctrină adevărată e cât se poate de simplă. Ţine în fond de… de faptul că ne iubim”. Culmea, o spune chiar fiica unui deţinut politic, ce-şi va face apariţia, preţ de câteva secunde, întrezărit printr-o deschizătură păzită de gardieni.
Cred că „eternul feminin” al lui Goethe trebuie să se simtă bine în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine…
Matei VIŞNIEC,
Domnul K. eliberat
Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.
„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat.
Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.
Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruire de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!
Aureliu BUSUIOC,
Şi a fost noapte…
Un roman redactat dintr-o suflare, şi încă – pe ultima sută de metri, de către un adevărat maratonist al literelor noastre, octogenarul Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012, este o tulburătoare poveste de dragoste dintre un ofiţer al armatei germane (de origine austriacă, detaliu important în economia naraţiunii) şi o tânără bulgăroaică din orăşelul B[olgrad], totul pe fundalul ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944. „În dimineaţa zilei de 14 iunie – începe tradiţional autorul, pentru a fixa de la bun început atât cadrul realist, cât şi formatul simbolic al naraţiunii –, o pereche de lebede survola, în sfârşit, orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar (…) Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune”. (Peste alte câteva zeci de pagini, se va afla că lebăda neagră fugise – de dragul celei albe, se înţelege – din grădina zoologică de la Viena, ceea ce consună – pe invers – cu pornirea tinerei fete de a-l urma pe Oberleutnantul ei în Tirol).
Şapte capitole, scurte ca cele şapte zile ale săptămânii, chiar dacă tinerii au la dispoziţie ceva mai mult de două luni (din 14 iunie până pe 23 august, ’44), intitulate fiecare după numele protagonistului ce iese în faţă – Werner, Lenţa, Vasil Karapetrov, Tuşa Velceva ş.a.m.d. –, spun aceeaşi eternă poveste a noilor Romeo şi Julieta, doar că de data aceasta nu familiile iubiţilor se opun, ci însăşi logica implacabilă a războiului: „– Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti (…) Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde… Şi atunci? Am văzut câte ceva din jurnalele noastre din de pe al doilea front… Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice ori soţii iubitoare ale ocupanţilor… Fără deosebire… Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine, se întorc ruşii aici… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum?”
Vor trece alţi 12 ani, răstimp în care Werner rămâne în prizonierat la ruşi, iar Lenţa face Literele, şi eroii noştri se vor întâlni – acum, pe fundalul evenimentelor din 1956 din Ungaria –, iar întrebarea lui Werner: „– Domnişoară Velcev, mai doriţi să vă mutaţi în Tirol?...” nu-i decât răspunsul la acele retorice „Dar cum? Cum?” din 1944. Cerc închis. „Da, Werner, da, da, da!”■
Далее...
Responsabilitatea socială - Cartea de vizită a companiilor care se respectă
Responsabilitatea Socială Corporativă (RSC) este un concept relativ nou pentru Moldova, însă cu tradiţii în Uniunea Europeană, unde acesta este introdus în legislaţie şi este obligatoriu pentru orice companie. În Republica Moldova, conceptul a prins contur mult mai târziu, mai exact - odată cu venirea companiilor străine, care l-au promovat şi îl promovează intens pe piaţa locală. Astăzi, pentru tot mai multe companii din Moldova, care se respectă şi îi respectă pe cei din jur, RSC a devenit o carte de vizită care vorbeşte despre atitudinea faţă de societate şi faţă de problemele cu care aceasta se confruntă.
O companie de succes nu înseamnă doar o companie care înregistrează profituri substanţiale, are mii de clienţi sau reprezintă un brand de milioane. O companie de succes este, în primul rând, o companie care are o atitudine responsabilă faţă de angajaţii săi, clienţi, comunitate, parteneri şi, în general, faţă de societatea în care activează şi îşi dezvoltă afacerea. În Uniunea Europeană este obligatoriu ca fiecare companie să dezvolte programe proprii de responsabilitate socială, acesta fiind un criteriu introdus în politicile europene. Mai mult, statul susţine şi oferă anumite facilităţi, în special, companiilor care promovează responsabilitatea socială. În felul acesta, mediul de afaceri, de rând cu statul, pune umărul la crearea unui mediu şi a unei societăţi sănătoase.
Încet, dar sigur, conceptul a început să fie promovat şi în Republica Moldova, fiind, totodată, o dovadă a faptului că instituţiile autohtone preiau cu succes experienţa europeană, chiar şi în acest domeniu, şi nu sunt indiferente faţă de problemele societăţii în care au posibilitate să se dezvolte şi să înregistreze profituri.
Printre primele companii care au promovat şi continuă să promoveze intens conceptul de RSC în Moldova au fost companiile de telecomunicaţii, după care, rând pe rând, s-au aliniat şi instituţiile financiare etc. De cele mai multe ori, acestea organizează acţiuni de caritate, se implică în viaţa comunităţii prin ajutorarea copiilor bolnavi sau din familii social-vulnerabile etc.
Aurelia BRAGUŢA, conf. univ., Universitatea de Stat din Moldova, autoarea cursului la masterat „Etica şi responsabilitatea socială corporativă”: În Republica Moldova, acest concept este asociat cel mai des doar cu anumite acţiuni de caritate, sponsorizări sau donaţii, ceea ce nici pe de parte nu reprezintă o abordare corectă. O companie responsabilă social este o companie care prin activitatea sa încearcă să reducă cheltuielile şi să dezvolte sentimentul responsabilităţii în rândul propriilor angajaţi, al clienţilor şi al societăţii în general.
Cel mai des, în acest sens acţionează companiile cu istorie şi stabilitate financiară. Una dintre ele, Victoriabank, a reuşit să dezvolte un concept unic de implicare a clienţilor săi, optând pentru cultivarea sentimentului responsabilităţii în societate, decât injectarea unei campanii de scurtă durată. Exemplu elocvent, în care clienţii sunt antrenaţi să-şi cultive simţul responsabilităţii, alături de companie desigur, este lansarea pe piaţă a unui card, care şi poartă denumirea compatibilă cu menirea sa: „Eu ajut copiii!”. O simplă achitare cu cardul contribuie la salvarea unei vieţi, aduce zâmbetul pe chipul copiilor rămaşi fără grija părintească sau promovează tinerele talente, iar rezultatele nu întârzie să apară.
Cu suportul clienţilor deţinători de carduri „Eu ajut copiii!”, Victoriabank a ajutat-o pe Maria Afanas, o fetiţă de 5 ani, să suporte prima operaţie realizată la membrele inferioare, în rezultatul căreia acum Maria se poate deplasa de sine stătător.
Cardul de caritate „Eu ajut copiii!” face parte dintr-un amplu program de responsabilitate social-corporativă a Victoriabank „Deschide uşile spre viitor”, lansat în anul 2010, de „Ziua cunoştinţelor”. La fiecare achitare, deţinătorii acestui tip de card donează câte 1 leu în fondul de caritate, iar la final Victoriabank dublează suma acumulată.
Banca îşi exprimă responsabilitatea socială nu doar prin acţiuni desfăşurate în Chişinău, dar şi în alte localităţi din Moldova.
În această ordine de idei se înscriu campaniile de susţinere a sinistraţilor din zonele inundate, organizarea campaniei „Dăruieşti şi câştigi”, în cadrul căreia clienţii băncii au avut posibilitatea să contribuie la acumularea unui fond de mijloace băneşti destinat copiilor bolnavi şi din familii defavorizate.
Şi ţările vecine sunt un exemplu în acest sens. Bunăoară, în România, Banca Românească a desfăşurat acţiuni de CSR cu un caracter cultural, educaţional, dar şi campanii proprii, de exemplu, pentru reducerea mortalităţii infantile sau colectarea de fonduri pentru copiii bolnavi de cancer.
Lista companiilor care aplică conceptul RSC, dar mai ales cea a acţiunilor întreprinse de fiecare companie în parte este impunătoare şi acest lucru, desigur, merită toată aprecierea. Victoriabank, alături de alte instituţii bancare şi companii responsabile din ţară, nu este indiferentă faţă de suferinţele, problemele, grijile, dar şi bucuriile şi speranţele oamenilor din Republica Moldova.
Responsabilitatea socială a companiilor se face în fiecare zi simţită în societate. Cel mai important lucru este că prin intermediul acţiunilor de responsabilitate socială promovate de acestea se dezvoltă sentimentul responsabilităţii unei societăţi întregi. Or, după cum se ştie, doar într-o societate responsabilă poate să existe toleranţă, bună înţelegere şi respect reciproc.■
Далее...
Sfaturi utile
Fiecare premier vine la conducerea Guvernului cu optimism, speranţe şi încredere că anume el va putea schimba lucrurile. În bine, evident. Unora le reuşeşte mai bine acest lucru, altora - mai puţin. Cert este că oamenii îşi leagă mari speranţe de fiecare premier şi cred că acesta va reuşi să facă mai mult decât predecesorii săi. Iurie Leancă este la început de cale pe acest drum bătătorit de alţi nouă premieri, pe care i-a avut Republica Moldova de la proclamarea independenţei. Citiţi în rândurile ce urmează, ce-i urează foştii premieri lui Iurie Leancă şi la ce aspecte îi sugerează să atragă atenţia în activitatea sa în calitate de Prim-Ministru al Republicii Moldova.
Înţelepciune şi voinţă
Valeriu Muravschi
(28 mai 1991 – 1 iulie 1992)
Îi doresc dlui Leancă multă înţelepciune, voinţă şi putere pentru a gestiona Guvernul într-o perioadă destul de dificilă. De asemenea, vreau să cred că va avea capacitatea de a-şi convinge colegii din Guvern că si-tuaţia din economia naţională este una extrem de gravă şi, respectiv, cât de important este ca obiectivele stabilite pe hârtie să fie implementate în practică. Guvernul trebuie să depună toate eforturile pentru a reuşi, cel puţin, parafarea, dacă nu semnarea celor trei Acorduri importante cu UE la Vilnius, care vor permite atragerea unor resurse financiare importante pentru economie. De asemenea, i-aş sugera dlui Leancă să adune în jurul său cele mai lucide minţi din economie şi finanţe şi, astfel, cu eforturi comune, să încerce să repare situaţia gravă din economie. Dacă Guvernul va reuşi să soluţioneze problemele din economie, atunci va reuşi să rezolve şi o bună parte din problemele sociale, în special cele legate de pensii, salarii, indemnizaţii, protecţie socială.
Anturaj competent
Andrei Sangheli
(1 iulie 1992 – 24 ianuarie 1997)
Pentru o guvernare eficientă este important ca premierul să se înconjoare de oameni competenţi, profesionişti, al căror scop este dezvoltarea ţării şi nu îmbogăţirea personală. Prin urmare, Iurie Leancă trebuie să aibă capacitatea şi voinţa de a-şi crea o echipă cu care să parcurgă împreună acest drum dificil al funcţiei de premier. Toate eforturile trebuie concentrate spre apropierea de UE, dezvoltarea economiei şi soluţionarea problemelor sociale. Evident, aceste lucruri vor putea fi realizate, doar dacă premierul, în măsura posibilităţilor, evident, va face cât mai puţină politică şi cât mai multă acţiune, îndreptată spre îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale cetăţenilor. Oamenii apreciază acţiunile concrete şi nu cele de PR.
„dirijor” al miniştrilor
Ion Ciubuc
(24 ianuarie 1997 – 1 februarie 1999)
Iurie Leancă este un om disciplinat şi cu mare perspectivă. Îi doresc să reuşească să consolideze echipa guvernamentală, indiferent din ce partid vin colegii din Guvern. De asemenea, îi doresc să fie aproape de popor, iar iniţiativele lansate în calitatea sa de premier să fie implementate în interesul cetăţenilor. Să asigure o disciplină în Guvern şi să curme orice tentativă de promovare a intereselor proprii sau de partid. Să fie un profesionist şi un bun „dirijor” al tuturor miniştrilor. Să nu lase lucrurile de azi pe mâine şi să atragă mai puţină atenţie propriei persoane şi mai multă atenţie poporului. Cetăţenii văd şi apreciază acest lucru.
Răbdare şi pragmatism
Ion Sturza
(19 februarie 1999 – 1 decembrie 1999)
Iurie Leancă trebuie să manifeste răbdare şi să dea dovadă de pragmatism în activitatea pe care urmează s-o desfăşoare în calitatea sa de Prim-Ministru. De asemenea, i-aş sugera să ţină cont de realităţile din Republica Moldova şi nu de cele de la Bruxelles. Un alt sfat, la fel de important, ar fi să evite la maximum posibil contactele, numite la Chişinău „oligarhice”, şi să se axeze pe îndeplinirea obligaţiunilor asumate în faţa cetăţenilor.
Accent pe rezultate
Dumitru Braghiş
(21 decembrie 1999 – 19 martie 2001)
Activitatea Prim-Ministrului este una extrem de responsabilă, iar de felul în care se manifestă şi activează premierul, depind rezultatele întregului Guvern. Prin urmare, i-aş dori premierului cât mai multe rezultate vizibile, cât mai multă susţinere din partea colegilor din Parlament şi cât mai puţină dependenţă de ambiţiile de grup şi de partid. Sunt sigur că anume acestea sunt „ingredientele” succesului unui Prim-Ministru.
Să lase loc de bună ziua
Vasile Tarlev
(19 aprilie 2001 – 19 martie 2008)
Ca om, îi doresc noului premier sănătate, iar în calitate de fost premier - succese, tărie de caracter şi verticalitate în perioada în care se va afla în fruntea Guvernului. Ceea ce mi-aş dori cel mai mult de la noul premier este ca acesta să depună toate eforturile pentru a îmbunătăţi nivelul de trai al populaţiei, să întreprindă acţiuni urgente, concrete şi eficiente pentru susţinerea producătorului autohton şi sectorului real al economiei şi pentru relansarea economiei în general. Să nu cedeze nici pentru o clipă interesele naţionale, iar în capul mesei să pună interesele ţării. De asemenea, i-aş dori dlui premier să se conducă în activitatea sa de zicala ”Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Totodată, să nu uite că noi toţi, ca oameni, suntem temporari pe acest pământ, iar ca şefi - cu atât mai mult. Prin urmare, să lase întotdeauna loc de bună ziua.
Reforme pentru oameni
Zinaida Greceanîi
(31 martie 2008 – 14 septembrie 2009)
Îi doresc noului premier să se gândească mai mult la interesele ţării şi mai puţin la interesele politice ale partidului care l-a delegat în această funcţie sau ale persoanelor care se află în anturajul său. Acest lucru este, de fapt, cel mai important pentru a asigura buna funcţionalitate a Guvernului. În al doilea rând, aş dori ca politicile pe care le va promova Guvernul să nu defavorizeze mediul de afaceri ci, dimpotrivă, să fie un stimulent pentru oamenii de afaceri. De aici se vor trage succesele şi în domeniul social. Şi în al treilea rând, premierul ar trebui să ţină cont de faptul că reformele nu trebuie realizate de dragul oficialilor europeni, dar al cetăţenilor acestei ţări. Dacă premierul va respecta aceste trei condiţii, atunci va avea succes în activitate şi va fi respectat de societate.
Continuitate în acţiuni
Vlad Filat
(25 septembrie 2009 - 25 aprilie 2013)
Îi doresc premierului Iurie Leancă să reuşească să ducă la bun sfârşit toate procesele importante pe care le-am început împreună încă în anul 2009 şi, în primul rând, cele ce vizează realizarea obiectivului nostru major de integrare europeană, precum şi realizarea unor astfel de scopuri importante ca avansarea în procesul de reintegrare a ţării, continuarea reformelor care au drept scop asigurarea unui nivel de viaţă mai înalt în Republica Moldova şi a procesului de democratizare a ţării. Îl cunosc bine pe Iurie Leancă şi mă mândresc cu faptul că facem parte din aceeaşi echipă. Are capacităţile necesare pentru a realiza obiectivele enunţate şi sunt sigur că va reuşi.
Далее...
